Jurnalist de profesie, pasionat de tehnologie, medicină și aviație, George Buhnici este un călător cu normă întreagă. Am stat la povești cu el despre experiențele sale din călătorii și am aflat că echilibrul este cheia succesului și în postura de turist. Prea mult timp petrecut departe de casă ne poate afecta relația cu sinele. Superficialitatea cu care tratăm o nouă destinație nu ne face turiști, cu adevărat.

Casa ultra-tehnologizată în care locuiește astăzi era doar un vis frumos acum 21 de ani, când și-a început cariera de jurnalist. A pornit de jos, a încasat multe lovituri, dar cea mai importantă lecție învățată a fost aceea că nu poți ajuta pe toată lumea, dar important este să nu faci rău.

Cum reușește să facă față oboselii, ce aplicații și gadgeturi folosește pentru a-și organiza călătoriile spre cele mai importante târguri de profil și care ar fi ultima sa dorință în viață, aflați din interviul de mai jos.

Care a fost prima destinație din afara României în care ai călătorit în scop profesional și ce ai descoperit acolo?

Am călătorit cu trenul la Berlin, cu o escală în Viena, în 2003, la un schimb de experiență. A durat trei zile drumul. Eram mai mulți studenți din toată Europa, ne-am strâns într-o casă ecumenică din Berlin. Nu le păsa celor de acolo de ce religie eram noi, eram acolo să ne cunoaștem între noi și să lucrăm împreună la niște proiecte culturale. Am mers cu o fată din România, care între timp a devenit preoteasă. Acolo am dormit pe niște saltele gonflabile, pe jos. Fix acel stil clasic, de tabără, dar eram chiar în centrul Berlinului și pentru mine asta era cea mai tare chestie! M-am îndrăgostit de Berlin și mi-a rămas la suflet. De atunci, m-am întors în capitala Germaniei de cel puțin 20 de ori.

Ce a însemnat pentru tine acest schimb cultural la nivel personal? Ce asemănări ai descoperit și te-au surprins?

Fiind prima ieșire din România, a fost o experiență foarte frapantă. Am încercat să mă comport cât am putut eu de civilizat și am descoperit oameni la fel ca mine, veniți de peste tot. Am văzut că aveau tot două mâini, două picioare, vorbeau altă limbă, dar ne înțelegeam în germană, engleză fără probleme. Într-o seară chiar am gătit, le-am făcut mămăligă cu brânză.

În timpul zilei ajutam la curățarea Marelui Cimitir Evreiesc din Berlin care fusese ruinat după o furtună foarte puternică. Se rupseseră copacii, iar noi îi tăiam și îi pregăteam pentru a fi transportați de o mașină. În final, eliberam pietrele. Încercam să dăm o mână de ajutor. Inclusiv rabinul care se ocupa de cimitir știa de România. Când a aflat că sunt din România, a devenit tot mai interesat de poporul nostru, așa că m-am gândit să îi fac o surpriză. Într-una din zile, m-am dus cu mămăligă, brânză și un borcănel de smântână. Când a văzut, a început să strige: „Maria, Maria, Maria!”. O striga pe o femeie în vârstă, care îl ajuta acolo, să vină să vadă ce am adus. „Trebuie să vezi ce e aici. Nu ai mâncat în viața ta așa ceva! Am primit mămăligă cu brânză făcută ca în România”.  Când l-a gustat a fost absolut extaziat, lucru care m-a făcut să îmi dau seama că o chestie atât de simplă pentru mine, ca o mămăligă cu brânză și smântână, poate să aducă atât de multă bucurie unui străin.

Din acel moment, pentru mine a început o relație foarte intimă cu mâncarea, pe care am menținut-o oriunde am călătorit. Nu mă mai fascinează neapărat locurile, pentru că am văzut suficient de multe. De multe ori mi se întâmplă să revin în aceleași orașe, din cauza (sau datorită) meseriei, astfel încât prefer să descopăr orașele explorând mâncarea.

Din păcate, însă, în Berlin nu prea am avut ce să explorez la acest capitol, întrucât mâncarea tradițională este foarte proastă. Într-o seară, ne-au gătit nemții ceva ce trebuia să fie ca un fel de ciorbă, dar care nu avea nici în clin, nici în mânecă, cu una, ca să mă exprim frumos.

Participi deseori la târguri de tehnologie din întreaga lume. Ce invenție românească te-a impresionat cel mai tare? Dar oameni pe care i-ai întâlnit în acest context?

Am văzut români la foarte multe târguri. Sunt foarte mândru de cei de la Meze, care fac căști. I-am găsit  la Internationale Funkausstellung Berlin (IFA).  

Chiar acum, în 2019, doar ce m-am întors din Las Vegas, de la Consumer Electronics Show (CES), care deja este ca un pelerinaj pentru mine, al optulea an în care merg. Este cel mai bun târg pentru inovație tehnologică, iar tot acolo sunt și cel mai mulți români buni pe care i-am văzut. Spre exemplu, am întâlnit doi frați, foarte haioși, care veniseră cu un cântar numit Pepper. Frații Hogea au inventat un cântar pe care îți pui ingredientele pentru mâncarea pe care vrei să o gătești și el îți spune câte calorii ai în acel ingredient. Îi poți spune cântarului cu vocea ce ingredient ai pus, are un ecran și îți afișează numărul de calorii. Pare banal de simplu, dar este genul acela de idee genială, care te face să te întrebi „de ce nu m-am gândit eu înainte?”

Am mai văzut niște români stabiliți în Canada, care au inventat o bormașină inteligentă. Un alt român, Daniel Văduva, care face o boxă în formă de robot și care se vinde atât de bine, încât nu face față comenzilor. Andrei Botescu, fondatorul Pegas, a venit cu o bicicletă controlată, la care poți semnaliza cu puterea minții. Dispunem de o creativitate înnăscută, pe care începem să o punem în produse și să trecem prin etapele necesare pentru a face un business și a-l aduce acolo unde merită. Cred că suntem în cel mai bun punct de până acum și văd, în continuare, foarte mult potențial.

George Buhnici – Revedere cu Oceanul Pacific, Venice Beach, California

Ce aplicații sau gadgeturi folosești pentru planificarea și simplificarea călătoriilor tale?

Telefonul, în primul rând, și apoi laptopul. Pentru planificare, pe telefon încep căutările și folosesc tot mai rar laptopul pentru asta. Iar când călătoresc,  îmi descarc și aplicațiile companiilor aeriene cu care zbor, pentru a vedea biletele de avion direct acolo, statusul zborurilor și alte detalii.

Cum te pregătești, de obicei, pentru o astfel de călătorie profesională  — mental, fizic, spiritual?

Dacă e profesională, în primul rând trebuie să fac bugetul și asta mă enervează. Trebuie să organizez zborurile, cazările și transportul local, apoi Internetul de acolo. Mai ales dacă este peste Ocean, asta este o problemă, chiar dacă nu e la fel de rea ca pe vremuri. Îmi aduc aminte că am plătit $100 pentru 1,5 GB de Internet mobil și mi s-a părut un deal bun pentru că înainte cu un an era mult mai scump.

Îmi organizez calendarul foarte bine, îmi pun toate evenimentele în ordine, să nu ratez nimic important. Înainte să plec, soția mă ajută să îmi pregătesc bagajul. Este excepțională la împachetat. Nu știu cum reușește, dar atunci când ajung la destinație, cămășile sunt impecabile.

Pe lângă asta, încerc să-mi dozez somnul, să plec într-o stare care să-mi permită ca la destinație să ajung în starea corectă pentru a începe ziua următoare viabil. Acest aspect devine din ce în ce mai important pentru mine. Și mâncarea este foarte importantă. În primele două-trei zile scot carnea din alimentație și o înlocuiesc cu legume, indiferent de locul în care călătoresc. Fac asta ca să combat efectele schimbării de fus orar asupra organismului, iar la mine funcționează bine.

Acum, de exemplu, m-am întors din Las Vegas și m-am refăcut cu patru zile mai repede decât toți ceilalți fiindcă mi-am dozat orele de somn. Calculez, astfel încât să ajung la minimum șase-șapte ore de somn. Dorm inclusiv în timpul zborului și încerc să îmi leg orele de somn, ca la destinație să pot să dorm din nou dacă ajung seara. Dacă aterizez pe timp de zi, întind ziua până seara și mă culc la ora 22, maximum 23. Iau și o melatonină și a doua zi sunt în picioare, funcțional. Desigur, mai am un pic de jetlag, dar nu sunt somnoros, nu mă doare stomacul.

George și Lorena, explorând Iordania

Ce i-ai recomanda cuiva care vrea să pășească pe urmele tale și să devină un jurnalist specializat pe tehnologie?

Primul sfat: să nu se apuce! (râde) Mă uit în spate. Ca să ajung la succes, mi-a luat 15 ani și asta era acum cinci ani. Fac meseria asta de 20 de ani, fără să mai pun la socoteală anii de liceu, când colaboram deja cu ziare și posturi de radio. Nu știu cine mai este dispus să aștepte atât, în ziua de azi. De asemenea, dacă vrei să ajungi un jurnalist de succes, trebuie să-ți asumi un început de carieră marcat de o sărăcie profundă. O să sune dur, dar trebuie să fii sărac, la început, ca să știi de unde vii, să știi cu cine vorbești și pentru cine te agiți. Eu înțelegeam de ce era important că se scumpea gigacaloria, pentru că mi se scumpea și mie întreținerea în garsoniera unde stăteam, la un an – doi după ce stătusem înainte într-o gazdă. Împărțeam o gazdă într-o vilă interbelică ponosită, cu un alt student, de la Conservator. Treceam prin camera lui când mergeam la toaletă.

Am început foarte de jos, am încasat foarte multă umilință și am fost foarte sărac. Primii mei ani au fost extrem de grei, fără nicio recunoștință, cu muncă foarte multă, dar toate lucrurile alea pe care le-am făcut, m-au făcut cine sunt astăzi. Peste tot pe unde am trecut, nu am lăsat cadavre. Cred că cel mai important lucru în meseria asta este să înțelegi că nu poți să-i ajuți pe toți, dar nu face rău.

Să faci meseria de jurnalist necesită o doză foarte puternică de masochism. Trebuie să îți asumi faptul că o să încasezi foarte multă vreme ură, răutate, sărăcie, frig. Îți va fi greu și pentru că eu am trecut prin asta, nu o face ceva normal, dar dacă te uiți la grosul societății, câți oameni sunt în situația asta, când jumătate dintre români se luptă cu ziua de mâine? Dacă și tu te lupți cu ziua de mâine, îi vei înțelege mult mai bine.

În copilărie visai să fii pilot. Te-ai pregătit pentru medicină, dar ai devenit jurnalist. Cum crezi că au contribuit toate trei la felul în care vezi lumea în prezent în rol de călător?

Cred că toți copiii visează să fie piloți. Eu visam foarte mult că zburam și am aflat ulterior că acei copii care visează că zboară au un spirit liber. Din păcate, nu mai visez la fel de mult că zbor, în ultima vreme, deci am început să mă domesticesc, dar cred că asta căutam.

Am cochetat cu aviația foarte multă vreme. Și ca jurnalist, după aceea, am fost corespondent pe aviație, am zburat cu piloți de acrobație, am zburat cu o grămadă de aparate de zbor, am transmis de la inundații dintr-un elicopter în mijlocul unei furtuni.

La fel s-a întâmplat și cu medicina. În primii ani, imediat după ce am intrat la Facultatea de Jurnalistică din Brașov, am fost jurnalist de spitale. Mi-am început cariera mergând pe ambulanță și prin spitale, pe care le luam la picior secție cu secție și m-am împrietenit cu toți șefii de secție, cu toți doctorii, cu toate asistentele șefe și cu subalternii lor și așa ajunsesem să știu pe toată lumea. Știam tot sistemul medical din Brașov. Îi știam și pe cei de la ambulanță. Am avut și o iubită care lucra pe ambulanță, la un moment dat. Asta mi-a arătat că îți poți recupera pasiunile și prin jurnalism. Dar l-am ales pe cel din urmă  pentru că mi s-a părut că pot să fac mai multe lucruri valoroase și pentru mine și pentru ceilalți decât prin medicină, la care mă gândisem inițial. Aviația nu am luat-o niciodată în plan ca pe o carieră, ci mai degrabă ca pe un vis.

Te-ai mai gândit să faci cursuri de pilotaj?

Am avut oportunitatea să îmi iau licența de pilot și am zis ‘pass’. Nu regret, pentru că viața de pilot nu e deloc ușoară. Am cunoscut mulți piloți cu care m-am împrietenit, am zburat cu ei în cockpit și am povestit cu ei despre asta. Îmi spuneau că habar nu am cât de greu este doar să stai jos atâtea ore la manșă și să faci tot ce fac ei. Să respiri aerul care vine prin motoare, aer uscat, și să fii expus la radiațiile din atmosferă.

Care e cea mai puternică amintire pe care o ai despre călătoriile din copilărie?

Când ne ducea mama la mare. Uneori venea și tata, asta dacă nu se suprapunea perioada cu campania agricolă. Se ocupa de treierat, de recoltat și nu putea să vină cu noi mereu. Îmi aduc aminte de vacanțele la mare cu părinții. Aveam buget zilnic, orar fix, trebuia să prindem micul dejun de la hotel, mergeam la plajă, după care luam prânzul, după care mergeam iar la plajă, după care mergeam la cină, după care mergeam la o plimbare, și după veneam în cameră și ne culcam. Și începeam din nou ziua. Mă îndrăgostisem de mare și stăteam foarte mult în apă și mama mă boscorodea: „Stai prea mult în apă, că ai degetele crețe, uite ai degetele crețe!” (zâmbește nostalgic)

Aveați o stațiune preferată unde mergeați?

Am o suspiciune cum că ai mei m-au conceput în stațiunea Saturn, pe lângă Mangalia, unde ne-am întors de câteva ori. Cred că de asta. Dar le-am cam luat pe toate la picior; cred că am stat și în Neptun și în Olimp, și în Venus am stat o dată, și în Mamaia. Năvodari e mai pe val acum. Pe vremea aceea, eu n-am prins tabără.

În ce destinație din afara țării ai plecat pentru prima dată pe cont propriu (nu datorită muncii) și ce ai descoperit acolo?

Pe cont propriu, tot la Berlin. Prima dată când am zburat cu avionul, am prins zboruri ieftine de 49 de euro. Mi-am pus o escală de două zile în Veneția. Am căutat atât de mult până am găsit un hostel în centru, camere noi nouțe, și în camera în care stăteam mai era doar un singur tip, cu care m-am și împrietenit. Tipul era american și mi se părea că făcea un job atât de plictisitor, făcea hărți pentru spitale. Dar era într-o vacanță de o lună în Europa și luase toată Italia la picior. Eu eram pentru prima dată în Italia și el mi-a zis:„Crede-mă, dacă ai văzut prima oară Veneția, n-ai ratat nimic. Poate să mai vezi și un pic Florența și un pic Roma. Eu le-am văzut pe toate celelalte și îți confirm. Hai să îți dau o spremuta!” și m-a dus să îmi dea un suc de portocale roșii de Sicilia. El era așa, mai mână largă, își permitea cei 2 euro. Eh, încearcă să iei acum o spremuta cu 2 euro în Veneția, să vezi dacă reușești.

Când spui stop, e timpul să plec într-o vacanță?

Nu prea am mai spus, în ultima vreme. Aici mă ajută soția. Și o să fie stop în curând, când mergem la zăpadă în Austria și va fi prima dată după (prea) mulți ani, în care mă dau cu placa. Îmi place foarte mult snowboardingul, iar în curând vom merge pentru prima dată ever într-o vacanță pentru așa ceva. Eu nu m-am dat niciodată în altă parte decât în Poiana Brașov și în Predeal. Știu pârtiile acestea la perfecție. Am auzit că se duc mulți români la Bansko, în Bulgaria sau în Austria, în Franța, Italia. Am văzut niște filmulețe cu niște pârtii geniale de ”powder” în Japonia. Acolo cică în fiecare noapte ninge și dimineața zăpada este ca o pudră și poți să te dai pe niște pârtii extraordinare.

Care sunt cele trei destinații pe care le-ai recomanda cu ochii închiși pentru o vacanță? De ce?

Berlin, Barcelona și New York. Pentru o vacanță mai lungă recomand Thailanda, deși, personal, vreau să explorez Nordul. Italia e alegerea cea mai bună oricând pentru mâncare.

Când am văzut Berlinul, mi s-a părut cel mai tare oraș pentru că este mult mai cosmopolit decât pare. Trebuie să îl explorezi noaptea. Ziua este un oraș german, noaptea are altă viață. Are niște cluburi faine care merită văzute cât ești tânăr.

La Barcelona îmi place lumina, îmi place arhitectura, îmi place vibe-ul orașului, dar trebuie să te duci neapărat în off-season acolo, deși nu știu dacă mai există așa ceva. Este atât de invadată de turism încât locuitorii Barcelonei sunt extenuați de la agitație, supraîncărcați, iar aceasta este una dintre părțile urâte ale low-costului. Dacă poți să ajungi acolo cu 10 euro, te gândești că ai dat 10 la dus, 10 la întors și te mai întorci cu 10 în buzunar. Și nu-i chiar așa. S-au dezvoltat foarte multe servicii pentru călători, cu prețuri mici, dar orașul este foarte, foarte aglomerat și își pierde din spiritul liber caracteristic. Pentru asta îmi place.

În New York, ori te duci de mai multe ori, ori te duci o dată și stai o săptămână. Stai o săptămână în Manhattan până când îți intră betonul, zgomotul și aburul acela prin toată fibra. Ia la picior toate avenue-urile de la First Avenue, Second, Madison Park. Am început să le țin minte. Third, Fourth, Fifth, Sixth și așa mai departe, Central Park. Dar în prima zi, iei un autobuz din acela „hop on, hop off” și faci tot turul centrului. Blue Line și Red Line. Le faci pe amândouă așa, în prima zi, apoi le iei la picior. Acolo cred că merită să mergeți, dar eu nu m-aș mai întoarce foarte des. E fain să mergi să te mai încarci, din când în când, cu vibe-ul acela, dar nu este o destinație de vacanță. E o destinație mai degrabă de călătorie, de explorat, de vacanță activă.

Vacanță cu familia în Marbella, Spania

Dar trei destinații în care visezi cu ochii deschiși să ajungi? De ce?

Visez să mă întorc și să petrec o vacanță lungă în Asia de Sud Est: Indonezia, Malaysia, Vietnam.

Îmi doresc foarte tare să ajung și în America de Sud, să explorez zone cu plantații de cafea, jungla amazoniană.

Am o chemare și pentru zona arctică: Alaska, Canada.

Tolerezi bine frigul?

Sunt născut la Brașov, nu am nicio treabă, dacă nu bate vântul. Și dacă vorbim de frig, mi-ar plăcea să explorez și Rusia, să dau o tură pe acolo, dar din ce am citit pe Internet, nu sunt prea mult lucruri de văzut, în afară de niște orașe industriale destul de prăfuite și de chinuite, ca la noi. Dacă ați văzut Călărașiul în epoca de glorie, știți ce zic. Dar mi-ar plăcea totuși să ajung în Rusia pentru atracțiile naturale fantastice.

Mi-ar plăcea să mai ajung și în China aceea profundă, nu în cea aglomerată. Japonia și India sunt și ele pe lista mea.

Deși am călătorit și în țară destul de mult, simt dorul de a explora mai profund și România, să găsesc lucruri și locuri pe care nu le-am văzut.

Pe lista ta de dorințe se află și o vizită în spațiul cosmic. Ce te atrage, cel mai tare, la această idee de călătorie? Ai început să te pregătești cumva pentru ea?

Încă nu. Aștept să se ieftinească turismul spațial pentru că nu-mi permit acum. Am o imaginație suficient de bogată încât să-mi închipui cam cum e pe acolo. Am văzut atât de multe filmări de pe stația spațială internațională încât nu știu ce aș putea vedea pe hubloul unei navete, care să bată o filmare 4K din spațiu.

O să spun ceva ce va suna un pic ciudat. Aș vrea ca atunci când mi se vor încheia socotelile cu viața, să fiu incinerat, cenușa să-mi fie pusă într-o bilă de cristal, să zicem, care să fie trimisă cu un satelit spre Vega. Suficient de poetic, nu? Ca o ultimă călătorie, de această dată, spațială.

Pun în balanță ceea ce aș obține cu efortul de a ajunge până acolo, cu tot ce aduce la pachet o asemenea deplasare. Mi-ar plăcea, dar o asemenea călătorie este mult mai dură decât ne putem imagina. Se pot întâmpla multe: infecții, microbi, bacterii, aerul extrem de sensibil. M-am documentat destul de mult pe acest subiect. Până și zborul cu avionul este extenuant și nu doar din cauză că stai nemișcat într-un scaun sau a aerului uscat, ci și a radiațiilor cosmice care trec prin atmosferă. Habar nu avem cât de fragilă este planeta pe care trăim și cât de sensibili suntem noi la orice schimbare climatică.

A face o călătorie în spațiu înseamnă, într-o oarecare măsură, să încerci să fugi cumva de problemele pe care le ai acasă, după părerea mea. Am cunoscut multe cupluri care își petrec tot timpul liber călătorind și habar nu au cine sunt ei, cu adevărat. În călătorii, suntem alți oameni. Mergem într-un loc unde totul este asigurat, plătit în avans, nu trebuie să ne mai străduim noi să construim, să facem mâncare, curățenie. Suntem vizitatori, turiști. Asta te pune într-o stare de decuplare de la responsabilitate, este un escapism. Așa că în momentul în care călătorești ca să te îndepărtezi de problemele de acasă, nu trăiești. Ești într-o paranteză, nu ești tu. Ești un turist, ești tu în versiunea ta relaxată, călătorind, bucurându-te de ce au făcut alții, nu de ce ai construit tu sau ce ai putea face tu. De aceea cred că toate călătoriile pe care le facem nu ar trebui să fie o scuză ca să fugim nu doar de noi înșine, dar și de familie, de responsabilități, de griji, de discuția pe care o amânăm de prea multă vreme. Prea mulți oameni cred că o călătorie ne va apropia, când, de fapt, ne depărtează de momentul adevărului.

Știi senzația aceea când vii de la aeroport cu trollerul și îl tragi în lift? Șocul acela: unde eram azi dimineață și uită-te la liftul ăsta. Dacă liftul acela nu e ce trebuie, nu e vina lui. Nu ești tu în liftul care trebuie. La fel, când deschizi ușa apartamentului, te simți bine că ai intrat în casă?

Cum îți planifici călătoriile în general? De unde îți iei informațiile despre destinațiile în care vrei să ajungi (agenții de turism, site-uri de călătorii, recomandări de la prieteni/familie, ghiduri etc)?

Dau foarte multe căutări pe Google Images, mă uit pe review-uri. Am căutat recent un hotel la care m-am cazat în Las Vegas și unul dintre călători a dat calificativ slab, zicând: „Camera era prea mare. M-am simțit singur.” (râde) În America e o adevărată binecuvântare să nimerești o cameră mai mare de 14 mp. 

Un lucru nelipsit din bagajul tău de mână.

Pe lângă laptop și telefon, încărcătoare și cabluri de tot felul, o pereche de căști cu noise-cancelling nu-mi lipsește. Nu zbor fără ele.

Zborurile lungi, mai ales cele peste Ocean, sunt un bun prilej pentru multe persoane de a citi, a asculta muzică sau a-și pune ordine în gânduri. Tu cum îți umpli timpul petrecut în aeronave?

Dorm. Mă așez, îmi pun căștile, dar drumul la muzică, de cele mai multe ori. De obicei, ascult Above & Beyond, sunt mai pe trance eu. De multe ori, nici nu apucă să decoleze avionul, că am adormit. Dorm câteodată și până la 90% din zbor. Nu există zbor fără somn; inclusiv la zborurile scurte și asta mă ajută enorm. Recordul meu a fost zborul spre Hong Kong de 13 ore, din care am dormit 11 ore și jumătate legate. Când am aterizat, m-am dus în primul Starbucks din aeroport, am băut o cafea și am zis: „Jetlag? I got this!” Am avut noroc că am ajuns la prânz acolo și mi-am petrecut ziua cu activități, iar seara, somn.

Dacă ai putea face o călătorie în jurul lumii, cu ce personalitate – din vremuri trecute sau prezente – ai pleca la drum? De ce?

În afară de soția mea, care îmi este cel mai bun partener și în călătorii, aș alege să plec la drum cu Izmail din „Toate pânzele sus.” Ar fi o experiență tare haioasă. El era foarte descurcăreț oriunde s-ar fi dus, foarte sociabil. E foarte important să fii deschis când călătorești. Cazi, te ridici, te descurci. Unii oamenii care călătoresc se duc, dorm la un hostel, mănâncă la McDonald’s, zboară cu un low cost și se întorc acasă. Asta nu este turism.

Când te duci într-un loc nou, trebuie să-l descoperi la pas, să te rătăcești un pic, să mănânci mâncare specifică locului, să cunoști localnici, să stai la ei, eventual. Pentru asta îți trebuie un anumit tip de atitudine.

Care este cea mai memorabilă întâlnire pe care ai avut-o cu un localnic?

Am cunoscut o mongoleză căsătorită cu un tip în San Francisco. Am stat în casa lor din Sausalito, în apartamentul de la parter, pe care îl închiriau pentru a-și plăti ipoteca la toată casa, care era extrem de scumpă – vreo $4000/lună. Foarte scump San Francisco.

Ne-am împrietenit foarte tare. Într-o seară, a venit să ne cinstească cu ceai mongolez. L-am gustat, nu avea un gust prea bun, dar mi-a explicat cum se face. Mi-a zis că la ei în Mongolia se prepară cu lapte de iapă, dar acolo nu găsise și l-a făcut cu lapte de vacă. În mintea mea, ce m-am bucurat că n-a găsit. Oricum nu am putut să beau ceaiul.

Care și unde a fost cea mai bună mâncare tradițională pe care ai descoperit-o în călătoriile tale? Dar cea mai ciudată?

Am mâncat foarte multe chestii bune, dar primul fel care îmi vine în minte este o supă thailandeză savurată chiar în Thailanda, în luna de miere. O supă care avea dimensiunea unui lighean. Chelnerița m-a întrebat cât de picantă să fie. Pentru că eu vin din Ardeal și mâncăm mai picant, i-am zis să mi-o aducă la fel cum mănâncă ei. Ea a zis: „Nu, nu. Avem meniu pentru europeni și meniu pentru cei din zona noastră.” I-am zis că vreau exact așa cum o mănâncă ei. S-a uitat la mine fascinată și mi-a adus-o. A stat lângă masă, nu s-a mișcat de acolo, ca să vadă dacă mănânc. Am mâncat și mi-a plăcut atât de mult încât nu m-am putut abține să nu mănânc tot. Aproape doi litri de supă. Jumătate din cantitate cred că am eliminat-o prin transpirație direct, în timp ce mâncam. La un moment dat, soția mea, Lorena, m-a întrebat: „Ești sigur că vrei să mănânci tot? Că ești roșu, de jur împrejur, la gură.” Deci clar, o asemenea supă nu se poate rata. Și la aceeași masă am cerut câte puțin din toate. Am avut șapte feluri de mâncare: câte o stridie, câțiva creveți. Cred că a fost una dintre cele mai bune mese pe care le-am mâncat vreodată și eram singuri în tot restaurantul, undeva în centrul Phuket-ului. Toată masa aceea ne-a costat echivalentul a 120 lei. Mi-a rămas la suflet acea masă. Să găsesc mâncare foarte bună, locală, la prețuri mici, pentru mine este cea mai tare chestie.

Thailanda este la extreme însă. Noi am fost și în Bangkok,  în sezonul umed, unde se gătește pe stradă. Imaginați-vă mâncare prăjită, la un fel de grătar, în umezeala aceea din aer și temperaturi de peste 30 de grade Celsius. Efectiv ți se întorcea stomacul pe dos.

Dar cea mai proastă mâncare nu a fost asta, ci supa de praz primită în arestul de la Ruse. Am fost arestat în 2004, la graniță, pentru spionaj. Eram cu camera ascunsă, ca reporter. În arest, am primit doar pâine. În ultima zi, mi-au dat supă de praz. Nu știu ce avea în ea, dar nu am mai putut mânca felul acesta de mâncare niciodată după acel episod.

Cum ar arăta vacanța ideală pentru tine? Dar la polul opus, cea mai nereușită?

Vacanța ideală: relaxare totală și mâncare gustoasă. La polul opus, am avut deja o experiență de călătorie foarte proastă în Portugalia, pe care o iubesc. Eram atât de extenuat încât am făcut un blocaj de fiere care m-a ținut două zile la pat.

Clipe de tihnă cu familia, pe canalele micului Bruges, în Belgia

Când și unde ai simțit cel mai puternic „aș vrea să-mi petrec tot restul vieții aici?”

La prima călătorie în Barcelona. Cel mai recent crush este Los Angeles, dar doar dacă reușești să ocolești traficul. Este atât de multă lumină, vezi verdeață tot anul, ai o temperatură destul de constantă, oamenii fac fitness, aleargă, mâncarea este bună. Toată lumea face networking și poți găsi oameni foarte creativi, cu care să colaborezi. Sunt o mulțime de oportunități acolo.

Dar am mai simțit asta și în alte locuri, însă acea dorință s-a estompat, în timp. Așa că acum, cel mai mult îmi doresc să trăiesc aici, în București, care, pentru mine, chiar este acasă.

Ce ai descoperit despre tine din călătoriile pe care le-ai făcut până acum? Dar despre lumea din jur?

Am descoperit că percepția despre un loc se poate schimba după mai multe vizite. De exemplu, Las Vegas mi-a părut un kitsch spectaculos prima și a doua oară când l-am vizitat. Dar de la a treia și a patra vizită am început să văd un pic dincolo de aparențe și să descopăr că este mult mai mult. Este o destinație culinară excepțională, găsești mâncare de toate felurile. Acolo am mâncat cel mai bun ramen. Ce-i drept, nu am fost încă în Japonia, dar am fost cu un chinez care tocmai se întorsese de acolo, mâncase cel mai bun ramen din Japonia și mi-a confirmat că ramenul la care l-am dus în Vegas, undeva, într-o parcare de pe la periferie, este foarte bun.

Eu nu mai sunt chiar atât de înnebunit după călătorii. De foarte multe ori, dacă mă întrebi de ce am nevoie ca să mă refac, aș zice că prefer să mă duc acasă, să stau o săptămână pe canapea și să mă târăsc până la bucătărie, baie, dormitor și înapoi. Fac asta din când în când.

Când călătorești prea mult, apare o mare problemă: ești prea obosit să-ți mai vină cheful să mai pleci. Am descoperit că trebuie să îți dozezi călătoriile foarte bine pe parcursul anilor, astfel încât să nu te extenuezi și să nu ajungă creierul tău să suprapună pe ideea de călătorie efortul.